Câmpulungeanul Pârvu Mutu, primul pictor al mânăstirii Aninoasa! Pornind din localitatea Câmpulung spre comuna Berevoeşti urci, pe rând, două dealuri. Cel dintâi – situat între Râul Târgului şi Bughea, iar al doilea – între Râurile Bughea şi Bratia. La numai 3 Km spre Berevoeşti, pe malul stâng al Râului Bratia, se află comuna Aninoasa ce mai are alăturat satul Slănic.
Istoricul mânăstirii Aninoasa din bătrâni
Bătrânii din Aninoasa îşi amintesc poveştile auzite de la străbunici, despre eforturile construirii zidurilor mânăstirii care poartă numele localităţii. Lucrătorii au încercat să fugă în Ardeal, munca părându-li-se titanică, greu de îndurat. Călăuzele pe care le plătiseră spre a le arăta calea, temându-se, i-au purtat pe zidari o noapte întreagă prin pădurile din împrejurimi. A doua zi, în zori, sunetul clopotului i-a făcut să renunţe la gândul plecării şi să se întoarcă la lucru.
Zidurile mânăstirii sunt construite din piatră şi cărămidă, netencuite pe dinafară, au o înălţime de 8-10 m şi o grosime de peste 1 m. În partea de sus a zidului se observă nişte ferestruici mici (creneluri), specifice pentru cetăţile de apărare medievale sau pentru castele, prin acestea observându-se mişcările inamicilor şi putându-se efectua, la nevoie, chiar trageri. Acelaşi stil medieval este specific şi celor trei gropniţe din curte, zidite cu bolţi de cărămidă, unde erau ascunse averile în cazul invadării mânăstirii. Şi monahii puteau scăpa prin aceste tunele, despre care se spune că duc spre Câmpulung şi pădurile din apropiere. Lungimea şi traseul lor nu sunt, precis cunoscute. Suprafaţa terenului cuprins între aceste fabuloase ziduri dispuse circular este de aproape 4000 mp. De-a lungul zidurilor, exteriorul bisericii este înconjurat de două rânduri de tablouri (cele de sub streaşină arcuite în partea de sus, celelalte dreptunghiulare), conţinând, la origine, icoane; acum văruite.
Pridvorul, ataşat ulterior de către mitropolitul Daniil, se sprijină pe şase stâlpi, intrarea în acesta fiind iniţial precedată de urcarea a două trepte (astăzi şase). Crăpăturile evidente dintre zidul pridvorului şi restul bisericii au fost astupate cu tencuială la restaurarea din anii 1924-1927. Forma bisericii este comună în Muntenia: pridvor pe stâlpi, pronaos mai mic, naos mare şi fără sânuri şi altar rotunjit spre răsărit. Interiorul mânăstirii Aninoasa este încăpător. Pronaosul adăposteşte mai multe morminte. În dreapta: al Alexandrei, soţia ctitorului şi al Saftei Vlădescu (1840) şi în stânga altele două (tot ale unor boieri Vlădescu), având inscripţii şterse. Tot aici este îngropat şi preotul Stanciu (1741).
Din inscripţia de pe mormântul Alexandrei putem descifra doar începutul: „Supt această piatră odihnescu-se oasele răposatei roabei lui Dumnezeu jupânesii Alexandrii, soţia lui jupan Tudoran bin vel Clucer…”,pe când cea de pe momântul Saftei este mai bine păstrată: „Supt această piatră odihnesc oasele răposatei cocoanii Safta Vlădeasca, nepoata răposatului întru fericire Aga Tudoran, ctitorul sfintei Mânăstiri Aninoasa şi fiică a cocoanei Maria Vlădescu. Întru fericită adormire, veşnică odihnă. S-au pristăvit în zilele luminatului Domn Alexandru Ghica 1840 Ghenarie 11”. Vechea tâmplă a bisericii, surpată la cutremurul din 1838, a fost înlocuită în acelaşi an, după cum arată inscripţia de sub icoana Maicii Domnului.
La proscomidiar apare un pomelnic lipsit de lună şi de an, grafiat cu litere în stilul celor folosite pe la jumătatea veacului al XIX-lea (probabil aparţinând lui Dionisie Aninoşanul): „Vii: Dionisie, ieromonah şi Ioanichie, ieromonah. Morţi: Neofit, arhiereu; Ioanichie, arhiereu; Lavrentie, ieroschimonah; Ioanichie, iereu; Chiriachi, prezbitera; Mihail, Gavriil, Anastasia”. O altă inscripţie, aproape ştearsă, tot de la proscomodiar, aminteşte numele pictorilor ce au zugrăvit biserica: „Zugravii care au zugrăvit această mănăstire: Dima, Mihai, Badea”.
Pârvu Mutu precursorul artei portretistice
Iniţial, mânăstirea fusese pictată de câmpulungeanul Pârvu Mutu (1657-1737), întemeietor al unei şcoli de pictură religioasă şi laică în timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, considerat chiar precursor al artei portretistice în Ţara Românească. În anul 1730, egumenul Varlaam restaurează unele scene iconografice distruse şi completează ansamblul pictural. Bolta turlei ne dezvăluie, ca în orice biserică, icoana cu Iisus Hristos Pantocrator, înconjurat fiind de medalioane cu chipuri înnegrite de prooroci. Despre altar ştim doar atât, că a fost rezugrăvit odată cu tâmpla, în stil distinct restului bisericii, de către Daniil Cantarol în 1838. Catapeteasma, cuprinde icoana Deisis, apoi Maica Domnului şi proorocii, respectiv Hristos cu apostolii. La ieşirea din altar, în stânga şi dreapta, sunt zugrăviţi Sfinţii Petru şi Pavel, chiar lipiţi de catapeteasmă, tot în paralel observându-se icoanele pictate ale sfinţilor Părinţi – în stânga Sf. Ioachim şi în dreapta: Maica Domnului, pruncă, în braţele ocrotioare ale Sfintei Ana. Turla pronaosului o înfăţişează pe Maica Domnului, înconjurată de apostoli.
Peretele despărţitor naos-pronaos are pictată pe partea dinspre pronaos o icoană impunătoare cu Sfântul Gheorghe. Se disting cele două straturi de pictură suprapuse (Pârvu Mutu şi Dima – Neacşa), însă chipurile sunt foarte greu identificabile. Colţurile sunt încadrate de patru stâlpnici. Zidul din partea nordică ne dezvăluie portretele lui Constantin Mavrocordat (cu barba mică, neagră), Nicolae Mavrocordat (cu barba albă), mai la stânga este Grigore al II-lea Ghica (rudă cu Mavrocordaţii), în timpul domniei sale (1733-1735) terminându-se rezugrăvirea mânăstirii. Bolţile pridvorului, circulare, cuprind scene ce surprind minuni ale Sfântului Nicolae, patronul bisericii. Legat de hramul purtat de biserică, aşa cum arată pisania din biserică şi icoana de deasupra porţilor, de pe zidul exterior – acesta ar trebui să fie Sfântul Nicolae. Paraclisul poartă hramul Sfinţilor Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, ale căror chipuri apar, însă, şi în biserica mare (Sfântul Gheorghe pe peretele despărţitor naos – pronaos, iar Sfântul Dimitrie, pe peretele exterior al bisericii, în dreptul sfântului altar). Din acest motiv au apărut unele divergenţe de opinie în privinţa patronilor celor două zidiri. Astăzi, zidurile sunt scrijelite, tablourile fiind zgâriate, pe alocuri distingându-se nume şi ani, de la 1896 până pe la 1932.
Icoanele care fac minuni
Alături de arhitectură şi pictură, nu putem să nu amintim valoroasele icoane şi odoare din timpuri de demult. Astfel, icoana împărătească a Maicii Domnului, îmbrăcată în argint cu banii familiei Arsenescu (Mihail şi Elena) în anul 1870 şi icoana de hram (a Sfântului Ierarh Nicolae) – argintată de către Dionisie Aninoşanul sunt presupuse (aşa spun sătenii) a fi vindecat multe boli şi a fi făcut numeroase minuni. Sfinţenia vine din credinţă, e drept. Dar nu putem nega efectul sporit taumaturgic al anumitor icoane. Trebuie să amintim şi alte icoane vechi, din lemn: Mântuitorul înconjurat de cei 12 apostoli, Sfântul Nicolae, Sfântul Gheorghe, Maica Domnului, având inscripţionaţi anii 1914, 1915.
Icoana Mântuitorului de la tâmplă şi a Sfântului Gheorghe au trecute pe ele anul 1831. Sfeşnicele împărăteşti din lemn, au în partea de jos trei vulturi cu câte două capete şi aripile întinse. Mai sus – îngeri, ramuri, viţă cu struguri, împletituri şi alte podoabe. Neavând vreo dată inscripţionată, sunt specifice secolului al XVIII-lea, cu siguranţă datând chiar de atunci. În 1832, Olimpiada monahia Miţcovaca dona mânăstirii un potir lucrat în argint şi suflat cu aur care nu se mai păstrează.
