Desfăşurarea ,,Zilelor Municipiului Câmpulung” care încep săptămâna aceasta, a stârnit fel de fel de controverse, în rândul politicienilor, dar şi în rândul unor câmpulungeni cu privire la atestarea documentară a oraşului. Inginerul Mărţişor Ciobanu, de la fosta uzină ARO este de părere conform documentelor unor istorici, că anul acesta Câmpulungul ar împlini 800 de ani de atestare documentară. Afirmaţiile acestuia sunt susţinute şi de politicianul şi fostul consilier local, Ion Lucaciuc, însă documentele vremurilor scot la iveală cu totul şi cu totul alte date. În anul 2015, oraşul Câmpulung nu are o dată de naştere…facem aceste afirmaţii ca să fie pe înţelesul tuturor. Mai mult decât atât politicienii se ceartă, istoricii fac tot felul de afirmaţii pe la colţuri, dar nimeni nu vrea să facă muncă în folosul comunităţii ca să plaseze acest oraş care cândva a fost Prima Capitală a Ţării Româneşti, în rândul celorlalte oraşe ale judeţului Argeş ce se mândresc cu o atestare documentară în anul 2015. Vă prezentăm mai jos, toate documentele care vorbesc despre geneza Câmpulungului şi vă lăsăm pe dumneavoastră, dragi cititori să trageţi singuri concluziile: ,,Începuturile oraşului Câmpulung Muscel sunt învăluite în legendă, iar despărţirea acesteia de adevărul istoric pare a fi o misiune nu tocmai uşoară. Nicolae Iorga spunea că „aşa cum muşchiul intră în crăpăturile stâncii, legenda pătrunde în fisurile adevărului istoric, şi dacă muşchiul macină piatra, legenda sfârşeşte prin a măcina un pic din adevărul istoric. Şi, în fond, o legendă acceptată ajunge să devină o jumătate de adevăr”. Începând de la cronicarii veacului al XVII-lea, nu există istoric al începuturilor statului medieval dintre Carpaţi şi Dunăre, care să nu pomenească numele Câmpulungului, considerat primul centru urban atestat documentar în spaţiul românesc. Această atestare este datorată cunoscutei inscripţii de pe piatra tombală a comitelui Laurenţiu de Campo Longo, conducător al oraşului de la sfârşitul secolului al XIII-lea, inscripţie care se păstrează până în zilele noastre în aşezământul catolic al Bărăţiei. Inscripţia, ce datează din anul 1300, a fost considerată până nu demult întâia dovadă certă referitoare la începuturile aşezării.Totuşi, ca multe alte oraşe medievale din Ţara Românească, şi Câmpulungul s-a format înainte de închegarea statului medieval, reprezentând de la începuturi, o colectivitate privilegiată şi, în bună parte, închisă. Oraşul îşi are sorgintea într-o veche aşezare sătească, ce a cunoscut o dezvoltare economică deosebită, într-un răstimp relativ scurt, devenind un târg-oraş cunoscut, evoluţia sa fiind datorată dezvoltării producţiei de mărfuri şi a schimburilor de produse şi, nu în ultimul rând, unei situări geografice de excepţie, pe drumul comercial care lega Transilvania de Ţara Românească. Ca multe dintre viitoarele oraşe din teritoriile româneşti extracarpatice, Câmpulung-Muscel a trecut prin mai multe etape de dezvoltare, de la o aşezare rurală la una de tip orăşenesc. Având confirmate stăpânirile în mai multe rânduri de diverşi domnitori, moşnenii câmpulungeni au deţinut cu siguranţă, până în secolul al XVIII-lea, o suprafaţă de pământ de 14.700 de pogoane. Această suprafaţă cuprindea vatra oraşului cu casele, prundul gârlei, grădinile şi livezile, islazul şi împrejurimile oraşului, întinzându-se de la Muntele Lalu până la Grădiştea (azi Schitu Goleşti) şi din Bogăteşti până în Albeşti. Vatra oraşului, cu casele, pământul din jur, aşa-numitele delniţe şi livezile au rămas în proprietate individuală, în vreme ce munţii (Plaiul Frăcii, Plaiul lui Pătru, Jimbura-Colţii lui Andrei, Plaiul Voivoda, Vârtopul, Modroghinul –Bătrâna, Boarteşul, Nedetul-Valea Barbului, Vârtopul lui Iepure ) au rămas în proprietate comună, colectivă. Înspre miazănoapte, în hotarul obştii câmpulungene intrau satele Voineştii de Jos sau Vişoi, Valea Mare şi Ocheşti (Bughea de Jos), iar înspre apus, în satul Voineştii de Sus, trei părţi ale moşiei erau în proprietatea Mănăstirii Câmpulung, iar o parte în proprietatea unui particular. Moşia oraşului era folosită ca teren agricol de către moşneni, stăpânirea ei fiind împărţită într-un număr de „bătrâni”, după sistemul satelor devălmaşe. La Câmpulung, dezvoltarea profilului urban incipient a fost accelerată şi prin stimularea activităţii meşteşugăreşti de către meseriaşii veniţi din Transilvania, care încep să se aşeze aici în primele decenii ale secolului al XIII-lea, deoarece găseau pe versantul sudic al Carpaţilor, la Câmpulung, o regiune bogată, unde îşi puteau desface uşor produsele. În general, se consideră că numele de „câmpulung” desemnează o comunitate de oameni situată într-o „depresiune de formă alungită de pe cursul superior al unui râu care izvorăşte din munţi”. În cazul de faţă, acest râu este Râul Târgului, iar vatra oraşului este într-adevăr aşezată într-o căldare ale cărei margini sunt dealurile care o înconjoară. În ceea ce priveşte celălalt element toponimic, Muscel , acesta a fost explicat de către cercetătorul Ion Chelcea ca provenind din latinescul „monticellus”, având o formă apropiată în toate limbile romanice. Explicaţia nu este, însă, singulară. Numele oraşului a fost însemnat în documente şi în cărţile vechi sub diferite forme. În Evul Mediu, oraşele cu populaţie numeroasă, respectiv cu o viaţă economică bogată, au rămas consemnate în documente cu denumiri în mai multe limbi. Astfel, pe lespedea tombală din anul 1300 a comitelui Laurentius, aflată în Biserica catolică din oraş, Bărăţia, aşezarea este numită Longus Campus, pentru ca o jumătate de secol mai târziu, în 1352, la moartea voievodului Basarab I, grafitul din Biserica Domnească din Curtea de Argeş să menţioneze numele slavon al Câmpulungului, Dolgopole. În acelaşi secol XIV, oraşul mai este numit Langrowe, Langnaw, în acte germane, dar şi Hosszumezo,în limba maghiară, de către regele Sigismund de Luxemburg. Câmpulungul figurează pentru prima oară pe o hartă a lumii în anul 1459, respectiv pe mapamondul întocmit de Fra Mauro Camaldolese , fiind numit, din nou, Campolongo. La sfârşitul secolulului al XVI-lea, pe o hartă a Cosmografiei lui Sebastian Munster din Basel, oraşul apare sub denumirea de Langenau, dar şi Longenau. În harta întocmită de cartograful Georg Reichsdorfer în anul 1550, oraşul este menţionat sub numele de Campolongo-Langenau. Sub numele de Langenorw apare în harta lui Gerardes de Jode din anul 1548, ca şi în atlasul lui Gerard Mercator din anul 1595, precum şi pe o hartă a aceluiaşi cunoscut cartograf, din anul 1602. Denumirea de Campolongo apare menţionată pe o hartă întocmită în anul 1720, şi-sub o formă uşor schimbată-Campo Lungo, în harta lui Matheus Senter din anul 1757. Numele de Campolongo, dar şi Langenau, sunt întâlnite în harta cartografului german Johann Georg Schreiber din 1745, iar în anul 1774, J.F.Schmidt foloseşte numele de Kimpolongo. Acelaşi nume apare în lucrarea însoţită de hărţi a lui Anatole Demidoff, intitulată „Călătorie în Rusia Meridională şi Crimeea prin Ungaria, Ţara Românească şi Moldova”, Paris 1854. Din secolul al XVIII-lea s-a păstrat, în manuscris, cea mai veche descriere monografică a oraşului Câmpulung Muscel. Este vorba despre „Cronica Franciscanilor” din anul 1764, alcătuită de Blasius Kleiner, pe baza unor cronici ce aparţineau unor arhive ale mănăstirilor catolice. Preluând mitul „descălecatului”, istoriografia românească în perioada sa veche, a acreditat ideea că „fondatorul prin excelenţă al tuturor lucrurilor mari, pe cari amintirea poporului, transmisă din neam în neam, le coboară până la începutul ţării ar fi Negru Vodă (Nicolae Iorga). Bogdan Petriceicu Haşdeu considera că eroul tradiţiei populare, acest „enigmatic” Negru Vodă, ar fi în realitate o personificare a dinastiei întemeietoare a Basarabilor, aplicând în acest caz echivalenţa dintre Negru şi Basarab, şi considerând că Negru Vodă era, de fapt, Radu I Basarab. C. Filitti, într-o comunicare la Academia Română, afirma că numele lui Negru Vodă a fost dat de popor lui Basarab I, primul personaj istoric cert al Ţării Româneşti, dar şi fiului acestuia, Nicolae Alexandru. Istorici precum Gr. Tocilescu, A.D.Xenopol, St. Nicolaescu sau At. Marienescu susţin că ar fi existat un personaj numit Negru Vodă, dar la începutul secolului al XII-lea, în vreme ce Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul nu împărtăşesc această opinie. Numele lui Negru Vodă apare însă consemnat în mai multe documente şi inscripţii referitoare la începuturile Câmpulungului, dar datele diferite la care se pretinde că legendarul voievod ar fi întemeiat oraşul nu fac decât să întărească ideea de confuzie din jurul acestui personaj. Materialul documentar de care dispunem până în prezent impune însă constatarea că prima dată de atestare a oraşului Câmpulung-Muscel este 1215, acest an rezultând din studierea a şase documente referitoare la oraş (hrisovul voievodului Gheorghe Duca, ce cuprinde formularea „aşişderea şi orăşanii să nu dea vamă, orice vor vinde, cum au fost iertaţi de răposatul Negru Voievod, când au fost leatul 6723 (1215)”, privilegiul încifrat în piatră pe aşa-numita Cruce a Jurământului, inscripţia din zidul caselor arhitectului Dimitrie Ionescu-Berechet, două pisanii puse deasupra uşii bisericii Mănăstirii Câmpulung, precum şi hrisovul lui Matei Basarab din 10 aprilie 1647). Istoricul Constantin Şerban este de părere că formarea oraşului a avut loc înainte de marea invazie tătaro-mongolă din anul 1241, iar Flaminiu Mârţu, istoric câmpulungean, consideră că geneza oraşului a avut loc în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Ştefan Trâmbaciu şi Gheorghe Pârnuţă susţin anul 1215, ca an de atestare documentară a oraşului Câmpulung, „aceasta până la descoperirea unui alt document”. O ipoteză de lucru a fost reprezentată şi de faptul că oraşul ar fi fost întemeiat de către Cavalerii Teutoni, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, printre susţinătorii acestei teorii aflându-se şi Nicolae Iorga. În monografia sa, Constantin Rădulescu-Codin aprecia că pare extrem de plauzibilă ipoteza întemeierii oraşului de către Cavalerii Teutoni, care, după plecarea lor din Palestina, „se retrăgeau prin trecătoarea Banatului”, fiind opriţi de regele Ungariei în anul 1212, acesta înţelegându-se cu ei să stăvilească atacurile cumanilor în Ţara Bârsei. Trebuie amintit şi faptul că în secolul al XII, dar mai ales în cel următor, presiunea maghiară asupra teritoriilor locuite de români devenea din ce în ce mai constrângătoare, în scopul deposedării acestora de bunuri, dar şi de domenii şi titluri. Nu poate fi exclusă ipoteza că asemenea presiuni trebuie să se fi exercitat, în mod repetat, şi asupra unui posibil cneaz sau voievod român din Făgăraş, numit „Negru”, care se vede astfel silit să-şi abandoneze domeniul strămoşesc în anul 1290, pentru a se refugia la sud de Carpaţi. În privinţa numelui conducătorului român, care apare sub această formă din cele mai vechi documente, probabil că era mai degrabă un pseudonim, inspirat din aspectul său fizic, deoarece un creştin ortodox nu putea primi un asemenea nume prin taina sfântă a botezului. Acţiunea acestui voievod local din Transilvania a fost interpretată de unii istorici drept un „descălecat”, adică întemeiere de ţară, de alţii drept o migrare, o deplasare în scopul găsirii unor condiţii de viaţă mai bune sau, aşa cum am precizat anterior, existenţa personajului respectiv este, pur şi simplu, negată. Este un lucru cunoscut faptul că adâncirea procesului de feudalizare în Transilvania, însoţită de politica de prozelitism religios şi de marginalizare a boierimii locale româneşti a mărit curentul de emigrări din Transilvania, în special din regiunile mărginaşe, la sud de Carpaţi. Aşa-zisul „descălecat” al lui Negru Vodă din Făgăraş ar putea fi o consecinţă a politicii de deznaţionalizare dusă de regatul maghiar în Transilvania, cu scopul eliminării nobilimii româneşti ortodoxe, iar cei veniţi din Transilvania, „ungurenii”, vor căpăta în mentalul colectiv aura unor cuceritori şi întemeietori de ţară. O altă menţiune ce se referă la oraşul Câmpulung Muscel în relaţie cu Negru Vodă este legată de anul 1292, dată pe care o aminteşte cel mai vechi manuscris al cronicii Ţării Româneşti, descoperit în 1970, de către Virgil Cândea, la Deir-es-Sir, lângă Beirut. Versiunea arabă a acestei cronici îi atribuie aceluiaşi Negru Vodă construirea unei biserici la Câmpulung, în anul 1292. Cronica amintită a fost scrisă de patriarhul Antiohiei, Macarie Zaim. Tot anul 1292, ca dată de apariţie a oraşului, este menţionat şi în Pânza sau Ocolnica Oraşului, în documentele ce poartă numerele 6, 9, 12, 17, 18, 19 şi 22. Descoperirea inscripţiei de pe piatra de mormânt a comitelui Laurenţiu, care menţiona ca an al morţii sale anul 1300 , părea a dovedi falsitatea tradiţiei conform căreia Câmpulungul l-ar fi avut ca întemeietor pe Negru Vodă. Existenţa unui comes, conducător politic al saşilor câmpulungeni, sub stăpânirea domnilor români, nu părea o ipoteză plauzibilă. În mod firesc, a început să capete teren ideea că, la 1300, Câmpulungul nu făcea parte din Ţara Românească, ci era fie oraş liber săsesc, fie, mai probabil, oraş autonom sub suzeranitatea regatului maghiar. Dar ştirea că Basarab Întemeietorul a murit în anul 1352 la Câmpulung, descoperită în cuprinsul grafitului de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, i-a făcut pe cercetătorii începuturilor oraşului să presupună faptul că, în perioada 1300-1352, oraşul a intrat în stăpânirea domniei muntene, fie prin cucerire, fie prin acceptarea suzeranităţii domnului de la Argeş. În anul 1330, Basarab I, victorios în faţa armatei maghiare conduse de regele Carol Robert de Anjou, transformă Câmpulungul în scaunul domniei, capitală a Ţării Româneşti independente şi construieşte aici biserica cu rol de capelă a curţii domneşti, ce va deveni mai târziu, refăcută, Mănăstirea Negru Vodă. Aici este prezumat a fi înmormântat voievodul, potrivit cuprinsului grafitului menţionat, care arată că: ”În anul 6860, la Câmpulung a murit marele Basarab Voievod”, adică în anul 1352. Oraşul Câmpulung pare să fi avut chiar şi după mutarea centrului politic-administrativ la Argeş calitatea de reşedinţă domnească, însă cu caracter temporar, lucru perfect explicabil având în vedere că era perioada „domniilor itinerante”, domnul plecând prin ţară pentru a-şi îndeplini prerogativele şi având mai multe reşedinţe domneşti. Absolut toate documentele analizate de cercetători dovedesc faptul că oraşul Câmpulung Muscel a reprezentat o zonă aparte a ţării, în unele hrisoave menţionându-se chiar că orăşenii câmpulungeni „nu sunt amestecaţi cu ţara”. Cel mai important privilegiu de care se bucurau locuitorii oraşului era acela că moşnenii câmpulungeni puteau păstra neatinsă moşia alcătuită din munţii şi plaiurile pe care le stăpâneau încă de la întemeierea Ţării Româneşti. Hrisoavele din Ocolnică precizează că nimeni, nici măcar voievodul ţării, nu putea deţine delniţă în proprietatea câmpulungeană, care rămânea închisă străinilor, doar orăşenii având voie să vândă şi să cumpere între ei. Importanţa şi demnitatea oraşului sunt recunoscute de către domnitori şi prin acest fapt, anume că locuitorii aveau drept de judecată, pricinile ivite între ei fiind soluţionate în interiorul comunităţii, de către reprezentanţii lor aleşi. De la un voievod la altul, privilegiile acordate oraşului au fost înscrise în hrisoave şi cărţi domneşti, iar uneori şi pe cruci de piatră , cu intenţia ca ele să dureze de-a lungul timpului. La toate aceste privilegii se adăugau multe altele, de natură economică, fapt ce întregeşte tabloul unui oraş ce se bucura de o consideraţie recunoscută la sudul Carpaţilor. De altfel, Munţii Carpaţi, aflaţi în vecinătatea oraşului, n-au fost niciodată un prag despărţitor – ci, dimpotrivă, ei au reprezentat o adevărată coloană vertebrală a istoriei noastre, iar pentru câmpulungeni, o resursă extraordinară de bogăţie”.
