Nu trecuseră decât puţini ani de la încetarea Primului Război Mondial iar în România aveau loc mari reforme politice şi sociale. În 1925, Carol al II-lea fuge cu Elena Lupescu în Franţa, Ferdinand fiind nevoit a-şi schimba testamentul.
În 1926, Mihai ajungea, la numai cinci ani, moştenitorul tronului României, iar tatăl său devenea un “simplu” cetăţean cu numele de Carol Caraiman, locuind la Paris împreună cu amanta lui.
Din păcate, după numai 13 ani de domnie, Regele Ferdinand se stinge din viaţă la numai 62 de ani, răpus de o necruţătoare boală. La 20 iulie 1927, plecând de la Sinaia, micul Rege Mihai soseşte, împreună cu mama sa, la Bucureşti, fiind întâmpinat de primul ministru Ionel Brătianu.
Membrii Regenţei depun jurământul în faţa parlamentului iar în toate garnizoanele din ţară se jura credinţă noului Rege. Regenta era constituită din trei membri: principele Nicolae, unchiul lui Mihai, Miron Cristea Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie.
Prin decesul ultimului, în Consiliul de regentă a intrat ulterior George Sărăţeanu. Regele-copil îşi începe şcoala primară la Castelul Peleş, din Sinaia, reşedinţa de vară a familiei regale, avându-l ca mentor pe profesorul Nicolae Saxu. Toate acestea se petreceau în 1927, când Mihai avea numai 6 ani. În 1930 însă, tatăl său avea să revină în ţară pe calea aerului, şi la numai două zile, pe data de 8 iunie 1930, Carol a fost proclamat Rege în faţa camerelor reunite ale parlamentului.
Ce ascunde biserica de la Dragoslavele?
Biserica Dragoslavele este situată în centrul satului, pe un fragment de terasă medie din stânga Dâmboviţei, respectiv din stânga Văii Caselor, la altitudinea de circa 660 m. Este cea mai veche din cele trei biserici din satul Dragoslavele, fiind ctitorită de voievodul Grigore Ghica (1660-1664) în anul 1661, august 26 (conform pisaniei de deasupra uşii de Ia intrarea în pronaos); de asemenea, pe piciorul mesei din altar este săpat anul 1662. Biserica este construită din piatră şi cărămidă, având 25 m lungime, 6 m lăţime şi 7 m înălţime. Este ctitorită în stil bizantin – bazilică, sub formă de corabie, cu o singură turlă în faţă, pătrată, ce serveşte şi de clopotniţă, susţinută pe patru contraforturi, cu decoraţii simple, pur bizantine; iniţial a fost acoperită cu şindrilă.
Biserica nu a fost pictată în interior, având icoane prinse doar pe catapeteasma de zid, care a fost transferată înainte de primul război mondial, la Muzeul de Artă Religioasă din Bucureşti, de către Tzigara Samuraş. În 1892, când s-a început restaurarea radicală, arhitectul Cristofi Cerchez (trimis aici de Grigore Tocilescu) constată doar două picturi murale, aşezate în faţă pe zidurile pronaosului: tabloul ctitorilor şi icoana hramului.
Din păcate, acestea au dispărut odată cu restaurarea. Acum au fost construite turnuleţe pe cele patru contraforturi, împodobite cu cruci; s-a desfiinţat zidul despărţitor dintre pronaos şi naos şi s-a pardosit cu lespezi de piatră; s-a construit din lemn un cafas şi s-a pictat pentru prima oară (în ulei). Totodată, s-a înlocuit vechea catapeteasmă din zid cu fragment din tâmpla de lemn sculptat în stil brâncovenesc, provenite de la biserica Sărindar din Bucureşti, ctitoria lui Matei Basarab (din fragmente rămase s-au construit o masă şi un iconostas). Lucrările s-au terminat abia în 1904.
În Primul Război Mondial, biserica a fost transformată de trupele germane de ocupaţie în lagăr de prizonieri români. S-au ridicat cele două clopote, s-a făcut foc pe lespezi, arzându-se arhiva şi cărţi de cult, au dispărut obiecte de cult (între care şi vechiul pomelnic, care arăta numele voievozilor de după Grigore Ghica).
Pictura s-a afumat foarte mult, aşa încât, la îndemnul Patriarhului Miron Cristea, preotul Ştefănescu a trecut la repictarea în ulei (stil neobizantin). Pictori au fost Ion Dogărescu şi Ion Fleşaru; aceştia au mai pictat şi opt icoane din nou la catapeteasmă, alte două la despărţitura dintre naos şi pronaos, iar la exterior, 5 medalioane (între care şi cel al hramului). în 1929 au fost astupate cele două spărturi făcute de un obuz al artileriei germane. Au fost procurate alte clopote: unul cumpărat de enoriaşi în 1921 şi altul cumpărat de Iosif Nicolescu, în 1929.
Până în 1886, a funcţionat pe lângă biserică prima şcoală din sat (într-o încăpere cu pereţi din nuiele, tencuiţi), având ca învăţător pe cântăreţul Ion Popa Stan. Primul preot care a slujit biserica se numea Stan. După el s-au succedat până acum 60 de ani, peste 30 de preoţi, printre care: Chirca (apare într-un act la 1687), Voicu (între 1670-1700) – cel care a ridicat, în Dealu Naca, o frumoasă cruce de piatră, ce se păstrează şi astăzi, Stan, Eremia, Anastase Ilincu, Coman Arsu, Ion Predoiu, Ioan Răuţescu – autorul unor monografii premiate de Academia Română (Mănăstirea Aninoasa, Dragoslavele, Câmpulung-Muscel, Topoloveni etc), P. Mărcuşanu, Vasile Ştefănescu, I. Dragomirescu. Altarul, semicircular, cu semiboltă, are două ferestre mari (la est şi la sud-est) şi una mică la proscomidie, iar spre sud o uşă.
Tâmpla de lemn are trei registre cu icoane şi este frumos sculptată (predomină motivele florale). Naosul, pătrat, cu bolta semicilindrică, este luminat de câte două ferestre situate pe laturile exterioare. între naos şi pronaos se interpune o arcadă susţinută de stâlpi de circa 1 m lăţime. Pronaosul, tot pătrat, cu bolta semicilindrică, are un cafas de zid şi câte o fereastră pe laturile exterioare.
Pe peretele vestic sunt pictaţi Patriarhul Miron Cristea şi M. S. Regele Mihai 1. Pridvorul închis, de formă pătrată, prezintă patru ferestre, din care două frontale, care încadrează uşa de mici dimensiuni. Deasupra uşii de la intrare în pronaos se află pisania. În exterior, biserica este decorată cu ciubuce, brâie şi ciucuri de cărămidă, având pe fiecare contrafort câte un turnuleţ cu cruce (toate acestea au fost realizate la restaurarea din 1892-1904). În prezent, la această biserică slujeşte preotul Gheorghe Cârstina, succesorul preotului Ioan Pârvu. TG.
