Când primesc o carte cadou sunt bucuros! Când primesc o carte cadou, scrisă de un prieten, sunt şi mai bucuros!
Răsfoiesc, de vreo două ceasuri, “Calendarul cu poveşti“, ultima carte scrisă de Cristian Cocea. Nu cea din urmă, desigur 🙂 Aşa cum îl cunosc pe Maître, sunt convins că mai are el vreo două titluri under construction, despre care încă nu mi-a vorbit. Despre “Calendarul cu poveşti“, Cristi mi-a spus unele lucruri. Ştiam, în mare, despre ce e vorba. Însă povestea acestui calendar nu e tocmai scurtă, aşa că…
Să o luăm cu începutul!
Prin 2002, terminasem facultatea de Filosofie, mă întorsesem în Piteşti şi mă angajasem în presă. Ziarele nu ofereau mare lucru de citit. Crime, violuri, fapt divers. Eventual, câteva articole şi editoriale pe teme politice. Totuşi, la un moment dat, într-o gazetă locală – nici nu mai ştiu cum se numea – apăruse o rubrică interesantă, pe care o ţinea un tip cu barbă. (La ora aia, nu-l cunoşteam pe Cristi, era doar tipul cu barbă şi, uneori, cu pipă.) Rubrica se numea “Calendarul lui Cristi Cocea“. Zilnic, tipul ăsta cu barbă – şi uneori cu pipă – scria ba despre un scriitor, ba despre o carte, ba despre un compozitor, ba despre un actor, ba despre un regizor, ba despre o trupă rock, ba despre vreo întâmplare istorică memorabilă… Şi scria despre toate cele de mai sus o sumedenie de lucruri interesante, pe care – mă gândeam eu – oricărui om normal i-ar fi plăcut să le citească într-un ziar, la cafea, ca să-şi înceapă ziua cu bine.
(La ora aceea nu se fixase obiceiul de a naviga pe net, Wikipedia nu exista, smartphone-ul era departe de a se fi inventat, aşadar nu puteai căuta informaţii, decât în biblioteci, n-aveai cum să le obţii într-o secundă, ca în ziua de azi. În schimb, tipul cu barbă – şi uneori cu pipă -îţi oferea informaţii interesante despre orice, zilnic, în ziar, în texte scurte, accesibile şi foarte personal scrise. Se vedea că citise mult şi că îi făcea plăcere să sharuiască, avant la lettre, informaţia. Astăzi, pui link-uri pe Facebook, atunci decupai, din ziar, poveştile Calendarului şi le păstrai într-un plic…)
“E de-al meu bărbosul cu pipă!“ – mi-am zis eu atunci.
Şi i-am citit zilnic rubrica. Zilnic – aşa cum spuneam – despre un scriitor, despre un muzician, despre un actor… (Într-o presă sordidă, vă rog să mă credeţi, această rubrică era un punct luminos. Iar eu sufeream că, printre ziariştii provinciali, nu prea existau oameni cu care să discut despre chestii din astea.)
Anii au trecut.
Cu Cristi m-am împrietenit – multe sticle de vin roşu am băut împreună, multe polemici aspre am purtat, el fumând – uneori – pipă, iau eu, încă şi mai rar, un prăpădit de trabuc…Iar într-o zi, Maître îmi spune: “Mişule, m-am hotărât, public Calendarul!“
“Care? zic. Ăla de-l citeam eu la gazetă, când de-abia terminasem facultatea? Şi credeam că aici, în provincia asta nenorocită, totul e pierdut şi nu mai e nici urmă de normalitate?”
“Ăla!” – a răspuns Maître!
Daţi-vă seama că m-am bucurat, că l-am felicitat şi că azi îmi face plăcere să răsfoiesc această carte. 13 ani mai târziu îmi oferă din nou, pe fiecare filă, câte o poveste.
“Calendarul cu poveşti“, aşadar.
Aceleaşi poveşti pe care le citeam, atât de demult, pe hârtie de ziar.
Maître Cristi Cocea poate că nu ştie, dar a fost – într-un fel – o mică Wikipedie de ziar a acelor timpuri. Se “încărca” de azi pe mâine, într-un text, pe hârtie ieftină, printre ştiri de tot soiul.
Nu ştiai despre ce va scrie ziua următoare. Dar găseai cu regularitate, în ziar, câte o povestioară despre cine ştie ce cineast, cine ştie ce sculptor, cine ştie ce autor sau, pur şi simplu, despre cine ştie de întâmplare istorică ce merita consemnată.
“Calendarul cu poveşti” are 370 de pagini. Câte o pagină pe zi – şi ai ce citi, la cafea, un an întreg.
A mai publica o carte este, în fond, un gest de generozitate.
A publica o astfel de carte pe vremea internetului este un gest de maxim curaj. (Dar – helas! – poveştilea astea nu sunt pentru cei care iubesc touchscreen-ul, ci pentru cei ce iubesc răsfoiala şi mirosul hârtiei tipărite.)
Salut, Maître Cristi!
Uite, chiar în seara asta, aprind un trabuc, torn vin în pahar, abandonez netul şi-o să (re)citesc vreo câteva poveşti de-ale tale… articol scris de Mihai Alexandrescu – dezbaterea.ro
