Sunt veri primari şi vor să se căsătorească deoarece se iubesc, de mai mulţi ani. Cum legea nu le permite acest lucru, cei doi tineri Viorel de 29 de ani şi Nicoleta de 28 ani din localitatea Albeştii de Muscel, spun că sunt de credinţă evanghelistă şi religia lor le permite acest lucru şi nu înţeleg de ce autorităţile se împotrivesc cu desăvârşire şi ţin cont de lege. Deşi sunt veri primari, din punct de vedere legal sunt consideraţi rude de gradul patru. În astfel de situaţii, se pot obţine derogări, aşa că primarul Ionel Năftănăilă a făcut solicitări la Consiliul Judeţean şi la Evidenţa Populaţiei. Căsătoria poate fi autorizată de instanţă numai pe baza unor avize medicale speciale. În cazul căsătoriei între veri există riscul ca copii acestora să iasă bolnavi, adică să sufere de boala Wilson. O soluţie pentru ca cei doi să-şi unească legal destinele ar putea da Judecătoria Câmpulung, dar până atunci cei doi îşi trăiesc povestea de dragoste.
Acum zece ani în Rucăr, nişte declaraţii au făcut ravagii!
În urmă cu zece ani la Rucăr, un reportaj realizat în zonă de redactorii Jurnalului Naţional şi de cei de la TVR 1 avea să zguduie localitatea iar medicul Ion Şendroiu, singurul care a avut curajul să facă nişte dezvăluiri a fost nevoit să părăsească, ulterior zona. Se spune că în Evul Mediu, păstorii din zona Rucăr îşi alegeau partenerele de viaţă dintre verişoare şi nepoate. Ca să nu se risipească averile, să nu se împartă păşunile. Efectul căsătoriilor consangvine dăinuie peste timpuri: azi, urmaşii lor sunt loviţi de o maladie genetică necruţătoare, sindromul Wilson. Căsătoriile consagvine făcute în decursul a 700 de ani au marcat definitiv viaţa mai multor familii de gospodari din localitatea Rucăr, judeţul Argeş. Oamenii noi ai locului nu au uitat vechea meteahnă a străbunilor de a se căsători în familie, de a-şi pastra avuţia agonisită de generaţii între rude. Acum, cei care plătesc tribut, urmare a vieţii de familie nesănătoase, sunt oarecum izolaţi de noua societate. Rudele acestora, tineri, fete în floarea vârstei sunt priviţi cu suspiciune de comunitate. Sunt condamnaţi datorită lipsei de comunicare şi de informaţii asupra bolii necruţătoare. Purtătorii sunt, de asemenea, într-o situaţie delicată. Ei se află, după cum vorbesc oamenii locului, în imposibilitatea de a-şi găsi un partener de viaţă din rândul comunităţii locale reticentă faţă de ei.
Iată care au fost declaraţiile medicului Ion Şendroiu, acum zece ani, atunci când a fost intervievat de redactorii Jurnalului Naţional despre situaţia bolnavilor din localitatea Rucăr.
Jurnalul Naţional: În ce constă tratamentul bolii Wilson?
– Ion Sendroiu: Tratamentul constă, logic, în adminstrarea unui medicament care să-l ajute pe pacient să elimine cuprul din organism. Partea proastă este că acest medicament începe să fie administrat după ce se pune diagnosticul, adică după vârsta de 17-20 de ani, când ficatul este deja grav afectat, iar nucleii lenticulari la fel.
Jurnalul Naţional: Care este situaţia acum, la Rucăr?
– Ion Sendroiu: Din punct de vedere genetic, Rucărul este acum o valiză, în care se află o bombă cu ceas, la care numărătoarea inversă a început demult. De fapt, de câteva sute de ani. La Rucăr există în acest moment cinci cazuri diagnosticate la o populatie de 7.000 de locuitori. Adică, matematic, de vreo 50 de ori mai multe! Pentru genetica mileniului trei, cifra este înspăimântătoare. Tot după Harrison, frecvenţa purtătorilor defectului genetic în populaţia generală este de un individ din 90. La Rucăr, frecvenţa purtătorilor ar putea fi, toretic, tot de 50 de ori mai mare, ceea ce este extrem de periculos.
Jurnalul Naţional: Cum ar putea fi identificate aceste cazuri?
– Ion Sendroiu: Prin anumite analize ale sângelui, este adevărat, costisitoare. Dozarea cuprului din sânge (cupremia) şi a ceruloplasminei pot permite identificarea unui caz înainte de apariţia semnelor bolii. Care semne, asa cum am spus, arată că anumite organe au fost deja grav afectate. Identificarea corectă a numărului total de cazuri şi evaluarea numărului de purtători din rândurile comunităţii sunt etape obligatorii însă, dacă se doreşte stoparea transmiterii unei boli genetice.
