George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, Bucureşti – d.7 mai 1937, Iaşi) a fost un poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Românedin 1936.
George Topîrceanu s-a născut în Bucureşti la data de 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena”, amândoi originari din părţile Sibiului. Începe şcoala primară la Bucureşti între anii 1893 – 1895 şi o continuă pe valea Topologului, la Şuici, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme. Revine la Bucureşti şi se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava (1898 – 1906). După absolvire intră funcţionar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemiană. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăseşte pentru cea de Litere, fără a termina studiile. Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare şi este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniţă şi doi nasturi” pentru a-i folosi de public. Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat şi la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viaţa socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viaţa românească parodia Răspunsul micilor funcţionari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), îl cheamă la Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la Viaţa românească (Topîrceanu: conferinţa „Cum am devenit ieşean”). Odată cu stabilirea la Iaşi, activitatea la Viaţa românească şi influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creaţiei sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă şi tendinţele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice
Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaşte şi colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant şi important de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu – promotori ai simbolismului şi ai modernismului – sau după Dimitrie Bolintineanu şi Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor şi idilismul desuet. Între 1912 – 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul. În 1912 se căsătoreşte cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el şi poeta Otilia Cazimir. În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele şi Parodii originale.
George Topîrceanu şi prizonierii români din Primul Război Mondial
George Topîrceanu este cunoscut ca poetul fiinţelor mici, greieraşi şi gâze, flori şi păsărele. Puţină lume ştie că multe celebre parodii după poeţi „mari” îi aparţin sau că celebra baladă a băşinii (sau cele şi mai deocheate) au ieşit tot de sub pana lui George Topîrceanu. Şi, mai puţină lume ştie că George Topîrceanu a luptat în primul Război Mondial la Turtucaia şi a fost prizonier vreme de doi ani în Bulgaria. Iar amintirile din prizonierat ale lui George Topîrceanu au fost publicate cu puţină vreme înainte de timpuria moarte a scriitorului sub titlul Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate (re-editate în 1985 la Editura Junimea sub titlul Pagini de proză). La Iaşi încearcă să-şi termine studiile de filozofie dar este mobilizat şi participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (Bucureşti, 1918), În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, (Iaşi, 1920) şi Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate, (Bucureşti, 1936).
Prietenia cu Sadoveanu
Întors la Iaşi, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şi în Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul de undiţă este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”. Volumele sale (Balade vesele şi triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin – Planina) se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie. În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938). În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deşi bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu şi Grigore T. Popa revista „Însemnări ieşene” ca un ultim efort creator. Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii şi de protest fără de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum. Poetul a decedat la 7 mai în casa lui Demostene Botez, la Iaşi.
Casa memoriala Nămăieşti
GEORGE TOPÎRCEANU şi-a trăit o bună parte din viaţă la Nămăeşti, unde familia s-a stabilit. Chiar şi după plecarea poetului de aici, mama sa a continuat să locuiască aici, înfiinţând chiar un atelier de ţesut covoare în incinta mănăstirii de maici. Pentru că aici şi-a întemeiat o familie (se pare că la Nămăeşti a trăit şi soţia poetului, împreună cu fiul lor), casa a devenit memorială. Clădirea este o construcţie tipic musceleană, cu demisol, etaj şi pridvor la faţadă, cum se văd multe case la munte. Muzeul ocupa etajul – un hol şi două camere, unde se află o abundenţă de exponate originale, copii şi facsimile. În hol este expus ultimul portret al poetului, o figură tristă, prevestitoare, precum şi câteva volume apărute în timpul vieţii: Balade vesele şi triste, Parodii originale, Migdale amare, Scrisori fără adresă (proză umoristică şi pesimistă), Pirin-Planina, amintiri din prizonieratul în Bulgaria şi altele, în ediţii diferite. Aici se află şi manuscrisul romanului neterminat: Minunile Sfântului Sisoe – cartea ce i-a fost mai aproape de suflet. În încăperea din dreapta – cu mobilier din fosta cameră de lucru a poetului – sunt expuse o mulţime de documente ce refac nu numai viaţa scriitorului, ci o parte din laboratorul său poetic. Printre ele, versiunea iniţială a poeziei Noapte de vară, definitivată sub titlul Noapte de mai. Pe birou, manuscrisul original al poemei erotice Somnul iubitei (1911), închinată viitoarei soţii, învăţatoarea Victoria Iuga, o fermecătoare brunetă. Alte numeroase facsimile de versuri, documente privind viaţa poetului, relaţiile cu fratele vitreg, sculptorul Ion Mateescu, cu familia, cu editorii şi o parte din corespondenţa sa, fotocopia cantatei Balada chiriaşului grăbit – compoziţie de Gh. Radovanu – întregesc informaţiile despre personalitatea lui Topârceanu. În bibliotecă şi pe etajeră se găsesc opere din clasicii literaturii universale şi multe cărţi de la confraţi, cu dedicaţii. Într-o vitrină au fost adunate exemplare din revistele la care a colaborat: Viaţa Românească, Însemnări ieşene, Însemnări literare, Lumea umoristică ş.a.m.d. Nu lipsesc nici bastonul poetului, cutia puştii de vânătoare, fluierul la care cânta, iar pe perete, tabloul soţiei sale. TG
